Roşu şi negru – Recenzie

res_5e9574310a293f3a30e9f9b277204144

 

 

Când am început cartea am fost foarte entuziasmată, mai ales că sunt o mare fană a literaturii ruse (chiar dacă Stendhal e un francez declarat), cartea mi s-a părut că aduce cât de cât cu genul ăsta de literatură, cu literatura rusă. Evident, nu e ceva foarte apropiat, dar am regăsit unele lucruri specifice. În urma unei astfel de lecturi mă pot declara destul de dezamăgită. Mă aşteptam ca Stendhal să mă impresioneze mai mult. I-am dat cărţii 3/5 steluţe, ceea ce nu e chiar rău. Să spunem doar că i-am dat atât, pentru că mi-a plăcut mult începutul. Finalul nu a fost pe gustul meu. Dacă iniţial am îndrăgit personajul principal, pe parcurs am ajuns să-l detest.

Julien Sorel, fiul unui cherestegiu, reuşeşte să se angajeze ca preceptor pentru copiii primarului de Renal din Verrieres. Acesta are un trecut destul de tragic, fiindcă familia lui îl urăşte şi chiar are un comportament violent faţă de el.

Tânărul vrea să-şi depăşească condiţia socială şi astfel ajunge să aibă o aventură cu doamna de Renal, după ce o refuzase pe cea care era cu adevărat îndrăgostită de el, Elisa. Domnul de Renal bănuieşte că ceva nu e în regulă în toată povestea asta, dar doamna de Renal are un plan care îi şi reuşeşte, făcându-şi soţul să creadă că lucrurile nu stau tocmai cum auzise el.

Julien Sorel este un tânar inteligent şi ambiţios. Merge la un seminar în Besancon,începând să aibă parte de nenumărate aventuri, iar viaţa lui suferă întorsături după întorsături. Ajunge secretar al marchizului de la Mole, însă este marginalizat din cauza condiţiei sale de băiat sarac şi începe să dispreţuiască din toată inima clasa aristocratică.

O întâlneşte pe Mathilde, fiica marchizului, pe care o lasă însărcinată. Marchizul de la Mole acceptă cu greu căsătoria dintre cei doi.

Fosta amantă, doamna de Renal îi trimite o scrisoare marchizului, în care îl numeşte pe Julien afemeiat şi manipulator. Prin urmare, căsătoria este anulată. Într-un moment de furie, Julian Sorel o împuşcă pe doamna de Renal. Aceasta nu moare, însa el este condamnat la moarte pentru fapta sa.

Cele două culori – roşu şi negru, prezente încă din titlul romanului, definesc fiecare în parte ceva important si marcant pentru acea epocă – roşul – reprezintă armata Imperiului Napoleonian, iar negrul –  Biserica şi Restauraţia Franceză.

E un roman istoric şi probabil de asta nu m-a atras atât de mult. Detest  faptul că majoritatea personajelor lui Stendhal sfârşesc tragic. Mi-a plăcut mult descrierea de pe prima pagină.

,,Orăşelul Verrieres este adăpostit la nord de un munte înalt, care face parte din masivul Jura, muntele Verra. Culmile lui sfărâmate se acoperă cu zăpadă încă de cum dă frigul în octombrie. Un torent, care se năpusteşte din munte, străbate Verrieres înainte de a se arunca în Doubs, punând în mişcare numeroase ferăstraie mecanice de tăiat buştenii; e o industrie foarte simplă şi aducătoare de o anumită bunăstare pentru cei mai mulţi dintre locuitori, care sunt nu atât burghezi cât ţărani. Dar nu ferăstraiele mecanice au îmbogăţit acest orăşel. Bunăstarea generală se datorează fabricii de pânzeturi vopsite, zise de Mulhouse, şi astfel, după căderea lui Napoleon, aproape toate faţadele caselor din Verrieres au fost reconstruite.”

Anunțuri

4 gânduri despre “Roşu şi negru – Recenzie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s