Nu ştiu exact cum ar trebui să încep să scriu articolul despre cartea asta. Nu ştiu dacă să încep direct cu subiectul ei. Dar ştiu sigur un lucru. Cartea asta m-a sfâşiat, la propriu. Mai ales la primele cincizeci de pagini, pentru că am avut momente în care m-am regăsit atât de bine, am avut momente în care îmi venea să urlu, nu să plâng. Lupul de stepă al lui Hesse s-a jucat cu mine, m-am simţit de parcă făceam un ritual printre litere.
Dacă ar veni cineva la mine acum şi m-ar întreba despre ce a fost vorba în toată cartea asta, nu cred că aş fi în stare să-i răspund. Mi s-a părut un joc al minţii umane, ca şi cum aş fi fost obligată să recunosc diferența dintre rău şi bine, dintre corect şi greşit, dintre real şi imaginar.
Mi-e greu să povestesc conţinutul romanului. Am fost fascinată de felul în care e scris, dar pe parcurs, lectura mi s-a părut confuză.
Harry Haller, personajul principal, e speriat de ideea de război, e revoltat când priveşte tot răul ce înconjoară societatea, e un singuratic. Partea din roman care prezintă foarte pe larg aspectul acesta al omului fără prieteni, al singurătăţii, mi-a amintit de Paler: ,,Singurătatea muşcă uneori chiar din inimă.” Eu cred că Harry e plin de vânătăi, de muşcături, de cicatrici interioare. Şi mi s-a făcut milă de el. Dar cel mai mult m-a deprimat felul în care se gândeşte la suicid ca la o alinare a sufletului gol. M-a făcut să mă gândesc la moarte şi să nu o mai privesc ca pe ceva fascinant.
Restul articolului pe Hyperliteratura.
