Miasma – despre ne’Lumea care se teme de Lume

Miasma2

Titlu: Miasma. Tratat de rezistenta materialelor
Autor: Flavius Ardelean
Editură: Herg Benet
Pagini: 430
Steluţe (1-5): 5
Adoptă: editurălibriselefant

Multe îmbrăţişări editurii pentru carte:)

 

Doar ce am terminat de citit Miasma şi tot ce pot să spun e că mai vreau. Mai vreau cuvinte, rânduri, pagini întregi scrise de Flavius. De fiecare dată când deschid una dintre cărţile lui şi mă apuc de lecturat sunt conştientă că din nou mă vor bântui poveştile astea, că din nou îmi voi pune întrebări peste întrebări şi că din nou îmi voi imagina finalul în zeci de moduri diferite. Şi niciodată nu voi reuşi să ghicesc cu adevărat finalul acesta. Spuneam în recenzia făcută Scârbei că adevărul e că tot ce scrie Flavius Ardelean nu prea are final, pentru că tot ce creează omul ăsta te face să te dai cu capul de pereţi şi să te uiţi la întreaga ta bibliotecă şi să spui că literatura adevărată nu e reprezentată de cărţile alea mari şi vechi, ci de cărţile lui.

Flavius e unul dintre cei mai buni scriitori peste care am dat în ultimul timp. Şi dacă încă nu te-am convins să-l citeşti, atunci spune-mi chiar tu, nu vrei să simţi teama, furia, ura, nu vrei să te vezi în postura în care efectiv nu ştii ce e mai rău şi de ce să-ţi fie mai teamă: de ne’Lume sau de Lume? Dacă răspunsul e nu, atunci întoarce-te la treburile tale. Dar, crede-mă, tot vei regreta la un moment dat că n-ai îndrăznit să priveşti spre cuvintele lui Ardelean.

Cum mi s-a părut mie Miasma? Ei bine, cu mult mai cutremurătoare decât mă aşteptam. Erau momente în care dădeam paginile şi aveam senzaţia că în spatele meu, exact în acel moment, se afla un om-şobolan. Şi mă întorceam să văd dacă e sau nu aşa. Nu era nimic. Şi apoi îmi spuneam în sinea mea că probabil am uitat să-mi pun ochelarii. Da, asta era, nu îmi pusesem ochelarii.

Capitolul care mi-a plăcut cel mai mult e Albedo, pentru că aici l-am regăsit foarte bine pe Flavius prin intermediul personajului Alecu Deleanu. Însă nu pot spune că celelalte capitole nu sunt de iubit. Din contră, toată cartea se vrea iubită, îmbrăţişată, îndrăgită.

 

De jos urcau către Alecu vocile copiilor ce se jucau în alei şi ganguri infecte, fără părinţi, mereu fără părinţi, unul altuia tată şi mamă, niciodată întru totul copii. Alecu fuma cu spatele la cetate, peste zidurile din Infimi se contura câmpia şi ştia că în depărtare erau alte cetăţi cu alţi oameni, dar în care era musai, îşi spunea, să fie cineva ca el, poate chiar el, fumând şi privind de departe spre alt el.

 

Miasma m-a făcut să aştept cu sufletul la gură moartea fiecărui personaj. Nu că mi-aş fi dorit asta, dar mereu când începeam să cred că totul se îndreaptă spre ceva cât de cât bun, apărea altceva care îmi spulbera gândurile.

 

Gândurile sunt căprioare la izvor – le alungi prea des şi nu mai vin şi mor de sete neştiute.

 

Dacă aş avea destul curaj, m-aş duce şi aş ţipa la fiecare om de pe stradă că Ardelean trebuie citit. Şi nu sunt sigură dacă aş face asta din prea multă iubire de cititor sau din prea multă nebunie şi agitaţie ce s-au strâns în interiorul meu de când i-am descoperit cărţile.

Dacă ai ajuns la finalul recenziei şi ai priceput mesajul, atunci… Lectură faină!

 

Anunțuri

2 gânduri despre “Miasma – despre ne’Lumea care se teme de Lume

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s