Interviu Cristina Nemerovschi: ,,Când scriu, nu am deloc senzația că aș face o muncă, și așa sper să rămână, forever”

10609568_799387623470761_1449385049119485450_n

 

 

 

  1. În ultimii ani ai publicat foarte multe cărţi. Cum poţi să scrii aşa repede şi

aşa mult?

 

Știu că foarte mulți trăiesc cu impresia că eu scriu zi de zi, săptămână de săptămână, fără pauză, și că în felul ăsta am ajuns la un număr așa de mare de romane publicate, dar în realitate lucrurile nu stau deloc așa. Am făcut și șapte luni pauză de scris. Chiar și acum, nu am mai scris din luna octombrie a anului trecut, așadar cinci luni în care nu am lucrat la nicio carte nouă. Cred că secretul este că nu rezist prea mult fără să am o poveste nouă în minte și, automat, la un moment dat va trebuie să iasă de acolo și să se transforme într-un roman. Deja am devenit dependentă de lumea mea cu scris în ea – fără scris, mi se pare mai lipsită de culoare.

 

Când scriu, nu am deloc senzația că aș face o muncă, și așa sper să rămână, forever.

 

  1. Cum e să fii Cristina Nemerovschi? Cum se desfăşoară o zi din viaţa ta?

 

Nu uit niciodată că sunt Cristina Nemerovschi, dar de multe ori uit că sunt scriitoarea Cristina Nemerovschi, și este o surpriză tare plăcută fiecare întâlnire cu un cititor care mă recunoaște atunci când mă aștept mai puțin. Zilele trecute, o tipă mi-a cerut să-i dau un autograf pe sâni, eram amândouă la coadă la Mc Donalds, și în prima secundă nu mi-am dat seama exact de ce îmi cere autograf, de unde mă cunoaște și pentru ce anume 🙂

 

Zilele mele sunt diferite între ele, cred că ceea ce le unește de la un timp este lupta de fiecare clipă pentru a-mi menține energia pozitivă și bucuria de a fi cine sunt și încercarea – de cele mai multe ori reușită – de a îndepărta toate mizeriile care ne înconjoară: frustrările semenilor noștri, agresivitatea, invidia, cârcoteala. Zilele astea mă bucur de primăvară, de soare, de munca la editură – în special traducerile, planific întâlniri cu cititorii, ies la o cafea cu Alex, mergem la un film.

 

  1. Ce amintiri ai din copilărie? Dar din adolescenţă? Ai fost o tipă rebelă? Sau ai fost timidă?

 

Am enorm de multe amintiri, toate frumoase. Am avut tendința să le memorez în special pe acestea, la mine timpul a lucrat în favoarea mea, îmi amintesc doar acele lucruri și persoane care chiar merită, care mi-au adus ceva pozitiv. Vorbeam de curând cu cineva care îmi spunea că nu există artist care să fie mulțumit de relația pe care a avut cu părinții, în copilărie, mai ales, și într-un fel nu înțelegea cum am reușit eu, care am avut o relație complicată cu ai mei, să fiu foarte împăcată și să consider că am avut cea mai fericită copilărie posibilă. Cred că până la urmă contează enorm așteptările pe care le ai de la cei din jur. Niște așteptări nerealiste, deplasate, te pot face extrem de nefericit. La polul opus, dacă reușești să lași deoparte egoismul și să-i vezi pe cei apropiați ca fiind oameni, cu bune și rele, să îi judeci mai puțin, vei avea parte de mult mai multă fericire și asumare.

 

Am fost foarte rebelă, am simțit dintotdeauna că experiențele personale ne ajută cel mai ușor să ne construim – totul trebuie simțit pe propria piele ca să fie înțeles. Am avut și multe contraste; m-am împrietenit dintotdeauna foarte ușor cu oamenii, de orice fel ar fi fost ei, dar în același timp m-aș fi caracterizat fără să stau pe gânduri ca o persoană introvertită, cu o lume a ei în care nu oricine era binevenit.

 

  1. Ştiu că ai parte de cititori chiar şi din rândul celor micuţi (mă refer la cei de clasa a IV-a sau a V-a). Cum ai reacţionat când ai aflat că ăştia mici te îndrăgesc?

 

M-am bucurat enorm, îți dai seama, mai ales fiindcă am observat că mă plac pentru motivele corecte. Știi, se spune adesea în mod complet greșit că adolescenții sunt atrași de cărțile mele pentru rebeliunea pe care o intuiesc acolo, dar, de fapt, ei rezonează cu mesajul care le spune să-și găsească propriul drum, să fie lucizi și puternici, să nu se lase învinși de prejudecățile societății, dar în același timp să rămână sensibili și vii. Adolescenții inteligenți de astăzi sunt mult mai maturi față de adolescenții inteligenți din urmă cu zece, douăzeci de ani. Au o maturitate emoțională de invidiat, unii dintre ei. Stau de vorbă uneori cu cititoare care au 14, 15 ani și singura mea reacție este “wow!”.

 

Sunt o grămadă de puști la granița dintre copilărie și adolescență care citesc pur și simplu de plăcere, își selectează singuri lecturile. Mi se par extraordinari, cu atât mai mult cu cât astăzi ai multe alte feluri în care îți poți petrece timpul liber, multe mai populare printre cei de vârsta lor decât lectura, și cu toate astea ei aleg cărțile și aleg să se descopere, să se cunoască.

 

Pe adolescenții proști de astăzi nu-i cunosc, mai am uneori tangență cu ei când un specimen al rasei respective postează pe Facebook un status de genul: “nymphette_dark99 este Iadul doamne pazestema sa nu kad in Pacat si sa ajung so citesk”. Dar e o întâlnire prea scurtă și, sinceră să fiu, nici nu aș vrea să aprofundez cunoașterea lor, pentru că ei nu citesc, așadar nu vor fi niciodată publicul meu. Timpul este limitat, prefer să-i cunosc pe adolescenții care citesc, care cumpără cărți, care vin la lansări.

 

  1. ,,Sânge satanic” a reprezentat debutul tău. Îţi aminteşti cum a decurs discuţia ta cu prima persoană care ţi-a mărturisit că îi place cu adevărat ceea ce faci? Dar cu primul hater?

 

Îmi amintesc că prima persoană care mi-a citit romanul, după Alex, a fost scriitoarea Doina Ruști, și țin minte seara în care mi-a scris entuziasmată că îi plăcuse foarte, foarte mult. A fost o bucurie uriașă, bineînțeles! Apoi au început să-mi trimită cereri de prietenie pe Facebook oameni necunoscuți și să îmi spună că ,,Sânge satanic” este cea mai bună carte pe care au citit-o vreodată, că i-a dat pe spate și le-a schimbat viața. Sigur că nu am cum să uit genul ăsta de reacții… m-au motivat de atunci încontinuu să mă apuc de un nou roman. Mereu vor fi cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui scriitor.

 

Pentru că scriitor ești numai prin cititorii tăi. De ei depinde și ca tu să mai fii citit și peste două sute de ani, numai de entuziasmul lor și de modul în care se regăsesc în scrisul tău.

 

Primul meu hater a fost un domn cu pretenții de scriitor/dramaturg/blogger/tată/jurat în comisii/președinte uniune, pe care l-am ironizat în romanul „Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes”, care a scris pe blogul personal că așa ceva nu e posibil, niciun absolvent de filosofie nu înjură și nu face sex pervers.

 

  1. Câte beri i-ai da unui hater?

 

Nu i-aș da niciuna, pentru că știi ce se zice despre alcool – îți scoate mai mult esența adevărată la iveală. Dacă ești inteligent și spiritual, după câteva beri o să pari genial, dacă ești prost făcut grămadă, după câteva beri o să pari… well, nu tocmai bine. Cum hater inteligent, în cazul cărților mele, este cel mai mare oximoron care s-a pomenit vreodată, i-aș ține pe toți departe de alcool.

 

Dar i-aș putea da, dacă mă prinde într-o dispoziție ok, un biberon cu lapte praf.

 

  1. Cum te-ai simţit când romanul ,,Păpuşile” a fost subiect de BAC şi de ce crezi că nu toţi oamenii au primit asta ca pe un lucru bun?

 

Pe mine mă bucură de fiecare dată să aud că sunt introduși și autori actuali în programa de învățământ, pentru că elevii de astăzi au nevoie de un echilibru, zic eu. Este ușor ridicol și trist să ne gândim că bunicii noștri au studiat fix aceleași texte în manuale – gândește-te numai cât de diferit vedeau bunicii noștri lumea, cât de diferiți erau ca oameni! În ce societate complet străină de cea de astăzi trăiau, ce obiceiuri aveau și așa mai departe… Ar trebui ca sistemul de învățământ să țină pasul cu lumea, cu schimbările ei.

Așa că, evident, m-am bucurat foarte mult când am aflat. Nu mă așteptam în schimb la reacții atât de isterice, asta m-a amuzat într-o mare măsură. Că l-am detronat pe Eminescu, că am nenorocit mii de generații (logic, din moment ce sunt vampir și bântui pe aici de când lumea și pământul!), că de ce îndrăznesc să “mă dau la bac”, dacă port căciulă cu urechi de pisică, ce scriitor respectabil care se dă la BAC mai poartă urechi de pisică? Am și povestit mai pe larg aici.

 

Anul acesta, câțiva profesori m-au anunțat că vor propune ca subiecte de BAC și fragmente din „Rockstar” și „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”.

 

De ce au fost oameni deranjați de înnoirea programei și a subiectelor de BAC? Din ipocrizie. Cele mai virulente reacții le-am auzit de la oameni care nu au promovat examenul respectiv, după ce l-au dat de câteva ori, și cred că asta spune tot. În plus, orice schimbare e văzută ca fiind ceva diabolic. Ceea ce este o mare tâmpenie, dacă ne gândim că o grămadă de adolescenți refuză să mai citească după ce termină liceul – cea mai bună dovadă că programa de până acum a eșuat în a le insufla plăcerea de a citi.

 

  1. ,,Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” a avut parte de mulţi cititori până acum. Cum crezi că ai evoluat de la ,,Sânge satanic” până la ultima carte publicată?

15181468_1330675836972361_2916062656848014852_n

 

M-am gândit și eu la asta, de curând. Cred că, într-un fel, mi-am păstrat mesajul și miza cărților, și asta cumva explică și faptul că am reușit să-mi păstrez și cititorii. În același timp, sunt mai atentă la felul în care spun povestea, la construcția romanului. Dacă am de ales între a spune același lucru într-un mod în care să fie înțeles de 200 de cititori și un mod în care să fie înțeles de 20.000, aleg a doua variantă, și asta cred că ține de respectul față de munca mea, față de cei care cred în mine, față de editorul care investește în acea carte și, poate cel mai important, față de cititor. Pentru că cititorul pune bani și timp și vrea să se regăsească în poveste, nu să te admire pe tine cum faci pe grozavul, doar de dragul orgoliului tău.Deci cred că asta s-a schimbat puțin – la primele cărți, după ce le scriam, nu le mai făceam și o ultimă lectură, prin ochiul cititorului. Acum o fac. Sigur, scriu în continuare așa cum vreau, despre ce vreau; sunt o persoană norocoasă fiindcă obsesiile mele sunt și ale multor cititori și pot rezona cu romanele mele.

 

Probabil că am mai abandonat din duritatea criticii sociale – pe când am scris trilogia ,,Sânge satanic”, mai credeam că ne-am mai putea schimba, că am putea ajunge cu mult efort și voință o țară civilizată. Acum nu mai cred asta, și în consecință prefer să mă concentrez complet pe individ, pe problemele lui, mai interesante decât cele sociale, care nu prea mă mai atrag. Cam așa au stat lucrurile cu  ,,Rockstar” și „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”. Pe de altă parte, fiecare roman este de sine stătător. În  ,,Răzvrătiții” foarte probabil vom avea din nou critică socială puternică și nemiloasă.

 

  1. Care sunt autorii tăi preferaţi?

 

Au fost foarte mulți, de-a lungul timpului, i-am mai tot menționat cu diferite ocazii. Au fost bucurii de moment, au fost puncte de cotitură, au fost un duș rece, unii dintre ei. Într-un fel ciudat, poate, nu le-am fost extrem de fidelă, nu aș putea spune că am un idol literar absolut. Asta însă cred că m-a ajutat să nu-mi doresc și să nu încerc absolut niciodată să scriu ca altcineva.

2_SAM_9818

 

  1. Ce iubeşti cel mai mult? (excluzând scrisul, cărţile şi pe Alex, desigur)

 

Știi că are Vicky o listă cu lucrurile pe care le urăște și cu cele pe care le iubește 🙂 . A mea, cu lucrurile pe care le iubesc, ar ieși probabil interminabilă. Așa că aș încerca s-o rezum și să spun că iubesc oamenii și arta. Iar dacă ar trebui să aleg dintre cele două, cred că aș spune arta, pentru că arta oricum include oamenii. Arta este despre oameni, și este despre acei oameni care pot fi fără dubii numiți așa – despre oamenii mișto, despre oamenii care schimbă, care lasă ceva în urmă.

 

Îmi mai plac marea, ploaia în zilele de vară, inelele și brățările, animalele, amandinele, freziile și zambilele, biroul meu de la editură (care se cheamă “casa-școală”), filmele horror, oja vișinie.

 

  1. Mulţi scriitori dezvoltă o pasiune/obsesie pentru pisici. E şi cazul tău?

 

Îmi plac mult pisicile, dar cățeii sunt ceva de pe altă lume pentru mine – sunt cea mai frumoasă chestie care există.

 

  1. Dacă ai putea să faci echipă cu un autor de la Herg Benet pentru a cuceri lumea,

care ar fi acela?

 

Fără să stau pe gânduri, ar fi Alexandru Voicescu 🙂 . Facem deja echipă de ani buni și încercăm deja să cucerim lumea, bucățică cu bucățică. Ne mai și iese, culmea!

 

  1. Un mesaj pentru cititori?

 

Găsiți lucrurile care vă fac fericiți și nu le mai dați drumul niciodată. Visați, trăiți, căutați. Înconjurați-vă de oameni în fața cărora nu trebuie să purtați măști.

Și citiți cărți bune!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s