Noumenoir de Flavius Ardelean

 

 

Titlu: Noumenoir
Autor:  Flavius Ardelean
Editură: Herg Benet
Pagini: 206
Steluţe (1-5): 5
Adoptă: editură| libris| elefant

Multe îmbrăţişări editurii pentru carte

 

 

Flavius Ardelean nu încetează niciodată din a surprinde cititorul. Noumenoir a fost o carte pe care am citit-o dintr-o suflare, cred că acesta era şi scopul ei, să fie o înşiruire de cuvinte, să nu te opreşti după fiecare idee, mai ales că felul în care sunt aşezate propoziţiile e interesant şi chiar n-am mai întâlnit aşa ceva până acum. Cartea nu are alineate, nu are linii de dialog, iar replicile personajelor sunt amestecate cu intervenţiile autorului. Deşi la prima vedere pare destul de greu de citit, Noumenoir te captivează atât de mult încât e foarte greu să o laşi din mână, acţiunea e foarte dinamică, iar personajul central, Radu Lenea (care e şi un alter ego al autorului), face din carte un deliciu.

Totul începe în hotelul A nus Dei, locul unde sunt exilaţi foştii scriitori care trec printr-o criză de inspiraţie, iar scrisul le este cu desăvârşire interzis. Atmosfera pare una tristă, având în vedere că oamenii de aici nu fac altceva decât să se agaţe de micile plăceri trecătoare ale vieţii, asta doar pentru a uita că moartea îi aşteaptă după fiecare colţ al clădirii. Cei care sunt prinşi că încă mai scriu (şi normal că ei încearcă să scrie în continuare) sunt aspru pedepsiţi de o poliţie secretă formată din Kritikos şi bloggeri (foarte amuzant, Ardelene 🙂 ). Şi pe lângă faptul că oamenii scriu pe ascuns, mai există şi cei care se ocupă de traficul cu Epitete, Comparaţii şi Hiperbole.

 

,,O noapte, o sută de afişe, la mână – doar să le scrii. Riscul e, cum spuneam, în a le lipi, cât timp scrii nimic nu te poate atinge, avem noi grijă. Uite: Epitete pentru un an, câte o Comparaţie la trei luni şi câte o Hiperbolă la şase luni. Asta îţi ofer. Nu le lipeşti, nu mai ai treabă, nu te-am văzut niciodată, nu m-ai văzut niciodată. Ce zici?”

 

 

,,Treaba asta e prea riscantă, îşi spune fostul scriitor, gândindu-se, desigur, la propunerea lui Asmodeus şi văzându-i pe Kritikos rupând afiş după afiş şi aruncându-le mototolite într-un căruţ împins de un blogăr diform.”

 

Povestea se complică atunci când Lizaveta Markov, amanta lui Radu Lenea, îi aduce acestuia manuscrisul soţului ei dispărut. Din acest moment se declanşează o adevărată urmărire, o fugă nesfârşită, dezvăluindu-se pe parcurs cum stă treaba cu acest Noimenoir.

 

,,Când spui iubire, spui de fapt moarte. Ştii tu, domnule, că iubirea e de fapt moartea scris greşit? Şi că, deşi singurele litere în comun formează cuvintele rea, era şi are, acestea sunt de fapt emisari nocturni care, dincolo de toate, când totul se termină, la sfârşitul zilei, formează cu totul alte cuvinte, absolut improbabile statistic şi lexical? Iar asta e ceva cu adevărat sfâşietor; ceva ce-ţi poate frânge inima, nu, scumpule?”

 

Personajul Radu Lenea trece prin foarte multe schimbări, atât la nivelul numelui (care de fiecare dată e format tot din aceleaşi litere), cât şi la nivelul gândirii şi felului de a acţiona.

Noimenoir arată sub o nouă formă tot ceea ce stă în spatele unei cărţi, toată munca depusă pentru ea, dar şi condiţia scriitorului în ziua de azi.

Eu recomand cu drag cartea (recomand chiar tot ce e scris de Flavius Ardelean), însă nu te aştepta de la început să-ţi placă, pentru că e genul de carte pe care ori o îndrăgeşti, ori o urăşti (asta fiindcă nu o înţelegi). E foarte complexă, cu o atmosferă şi personaje care te trimit într-o altă lume, care deţine destul de multe din lumea noastră, deşi acţiunea se desfăşoară undeva în viitor.

 

,,Ştiu, domnule Deleanu, ştiu. Noumenoirul. Tunelul. Şi tristul drum al trenului prin noapte. Ce romanţă sfâşietoare. Şi nici lumina nu se aprinde, domnule Urpflanze. Şi nici lumina nu se aprinde, domnule Deleanu. Voiam să –. Ştiu, voiaţi să copiaţi noumenoirul, dar e întuneric, nu puteţi. (…) E lung tunelul, domnule? Ah, tunelul, şopteşte Urpflanze şi pufăie melancolic din trabuc. E nesfârşit, domnule A. R. Deleanu. Nesfârşit.”