Anxietatea a prins rădăcini

Urăsc primăvara. Nu cred că am urât-o dintotdeauna, dar acum sunt foarte sigură că o urăsc. E anotimpul atacurilor de panică, e anotimpul în faţa căruia rămân un omuleţ mic şi neajutorat, e anotimpul care mă face să tremur, mă mestecă, mă înghite.

Atacurile de panică au prins deja rădăcini. Şi nu le mai pot tăia. Sunt rezistente, sunt fixe, iar eu nu am puterea necesară să le distrug. Aşa că le voi lăsa. Într-o zi vor deveni plante, vor avea frunze şi flori, voi avea grijă de ele. Mă voi obişnui cu toată frica ce zace în mine.

Dar eu distrug tot ce e în jurul meu. De aici începe teama şi furia. Apare ura. Iar dacă există ură, apar din ce în ce mai multe frici. Şi dacă există frică, apar coşmarurile. Iar după coşmaruri, apar atacurile de panică.

Visez mereu oameni care mor înecaţi, ploi interminabile, pietre uriaşe care cad din cer, care vor să lovească fiecare vietate, visez explozii şi uneori, visez animale sălbatice. Astfel, am momente când aleg să nu mai dorm. Sau poate chiar nu sunt în stare să fac asta, să dorm. Mă gândesc că iar mă voi confrunta cu un nou coşmar. Dar există momente în care cedez. Şi adorm. Şi mi-e teamă şi tremur şi urlu.

Am ales să alerg. Alergatul mă ajută, mă eliberează într-o oarecare măsură de tot stresul şi de toată presiunea pe care o chem la mine de una singură. În mod inconştient.

Dar anxietatea vine când te aştepţi mai puţin, vine cu tremurat, vine cu bătăi de inimă rapide, cu membre amorţite, vine cu neîncredere, cu retragere, cu izolare, vine cu greaţă şi vine cu leşin. Vine cu irascibilitate. Şi mulţi nu înţeleg că nu e un joc de teatru, că nu e nici dramă şi nici comedie, că e ceva natural, ceva ce face parte din tine. Apoi apar câţiva cu sfaturile lor care nu ajută la nimic, eşti şi tu conştient că ai nevoie să gândeşti pozitiv, că apocalipsa e doar în creierul tău, că păpădia care a fost spulberată nu suferă chiar atât de tare precum îţi imaginezi tu, că e posibil să nu fi simţit durere deloc.

Şi mai sunt şi alţii care vin la tine să te întrebe de ce nu ieşi din casă, de ce te retragi, de ce vrei să asculţi liniştea, cum poţi să asculţi liniştea, e posibil aşa ceva, de ce scrii, de ce citeşti, de ce nu socializezi, de ce totul e o izolare continuă.

Eu am ales să mă retrag. Dar nu sunt supărată pe mine. Poţi trăi cu anxietatea de parcă ai cunoaşte-o dinainte să te fi născut. Am acceptat-o. Într-un final am acceptat-o. Chiar dacă mai sunt zile când mă revolt şi o urăsc. Chiar dacă mai sunt zile în care tot ce vreau e să stau întinsă pe jos şi să-mi ascult suspinele. M-am obişnuit.

Din toată deznădejdea am modelat curajul şi am învăţat să lupt. Cu o formă specială de arme, dar tot arme sunt. Am învăţat să mă apăr, am învăţ să nu mă mai consider naivă şi idioată, am învăţat să mă joc şi am învăţat să-mi transform obsesiile în lucruri frumoase. Am învăţat că e important să ai speranţă şi că e important să spui când nu eşti de acord cu ceva. Am învăţat că scrisul mă ajută şi că degeaba am încercat să-l înlătur de atâtea ori. Nu voi putea niciodată să fiu mai sinceră ca atunci când scriu. Chiar şi când vine vorba de anxietate.

 

Mă văd plină de sânge, cu dinţii sparţi, strigând după ajutor. Mă văd plină de vânătăi, înjurând şi înecându-mă cu propriile lacrimi. Mă chinui să evadez din sfera asta plină de jeg, plină de atacuri de panică, de ură, de coşmaruri, de lucruri apocaliptice. Dar în zadar. Sunt doborâtă. Tu mă priveşti şi nu mişti nici măcar un deget. Ţi se ridică pielea în colţul gurii într-un zâmbet ce-ţi dezveleşte dinţii plini de carii, dinţii ăia scârboşi care produc greaţă tuturor.

Nu-mi strigi numele, nu vii să mă salvezi, nu chemi ajutoare. Doar te uiţi  la mine cum mă sufoc. Criminalule.

Visez mereu un copil paralizat care totuşi pictează. Nu ştiu cum o face. Pensula se mişcă pe pânza din faţa lui, dar fără să fie atinsă. Şi ştii ce pictează? Capul tău.

Da, ai citit bine. Capul tău strâmb, plin de riduri. Dar nu sunt riduri apărute de la prea mult râs, ci de la prea mult plâns în timpul atacurilor de panică. Şi eşti urât. Şi ai nasul spart, cu pete mari de sânge uscat în jurul lui. Jumătate din corpul unui vierme iese din urechea ta stângă. Resturile de la cealaltă jumătate îţi atârnă în jurul gurii. Probabil că doar atât ai reuşit să smulgi, iar stomacul tău înfometat a cerut gustarea asta.

Globii mei oculari se rotesc de-a lungul pânzei, dar se opresc întotdeauna la ridurile tale.

Ce naiba? Eşti tânăr. Însă există o mulţime de dungi pe faţa ta. Eşti un fel de zebră mutant.

Şi copilul mă măsoară din priviri, mă încarcă cu toată energia lui negativă, cu tot ce e mai rău, mă învinovăţeşte pentru toate necazurile tale. De ce? Eu nici măcar nu m-am atins de tine. Sau am făcut-o?

Copilul e chel, are ochii mari şi bulbucaţi, e îngrozitor de slab. Îi pot vedea sângele cum îi circulă prin corp şi îi văd vinişoarele subţiri deasupra pleoapelor vinete.

Şi ştii ce fac cât timp el mă priveşte? Mănânc tabloul. Mănânc tabloul pe care e pictat capul tău. Şi-mi place.

Mănânc toată creaţia lui.

*text scris în urma unui atac de panică*