Interviu Eva Precub: ,,De fiecare dată când am simţit că trebuie să scriu am avut stări prea intense şi imediate, al căror mesaj cred că l-aş fi diluat în proză”

© Anca Mitroi

În spatele unei scenografii deseori sumbre, Eva Precub ţese şi desface spaţii nu doar pentru a ascunde sau a arăta frînturi de tablouri, pînze din care ies sau sunt obligate să se întoarcă fiinţe-văpaie, ci deşiră însăşi această văpaie, căreia îi interzice ţipătul. „Timpul căruia nu-i mai vine timpul”, instantaneele foarte scurte, dar declanşatoare legate de o voce îndepărtată a mamei refac şi eliberează nu doar tremurul unui fluture lovindu-se de piept, ci şi creează acest chip, distins şi apăsat: o pasăre al carei cîntec este prins într-un trunchi de copac. (Medeea Iancu)

Poezia Evei Precub e ca valurile tulburi şi grele ale unui ocean de la capătul lumii. Un pas greşit şi ai murit. (A. R. Deleanu)

Puteţi să-i adoptaţi cărţile de aici, aici şi aici.

Ce amintiri te leagă de copilărie?

Ochii mei foarte albaştri pe atunci, în care mă uitam minute în şir în oglindă, încercând să înţeleg de ce mi se spune că sunt ai tatălui meu, când de fapt eu îi purtam… Muzică de pian pe fundal în timp ce mama făcea chec cu nuci şi mirosul dulceag îmi invada toţi porii. Ciocolata Martinel şi încrederea pe care ai mei mi-o acordau, lăsându-mă să merg la 4 ani singură la grădiniţă – eram foarte mândră de independenţa mea. Iernile cu zăpezi care acopereau ferestre din satul bunicilor, dansul desculţă în zăpadă, iarbă, ploaie şi pietriş pe malul râului Moldova. Sentimentul de ocrotire pe care de atunci mă tot lupt să-l regăsesc.

Ce ai fi ales dacă n-ar fi fost scrisul?

Dacă nu aş fi scris, cred că aş fi pictat în continuare. Am pictat din copilărie până pe la începutul vieţii de adult, acum consider că fac o pauză (odată cu viaţa studenţească pauza aceasta a fost influenţată şi de costurile materialelor de care aveam nevoie), dar simt că în curând va trebui să-mi fac stoc de pânze. Oricum, nu vreau să zoresc nimic dacă nu îi vine timpul.

De ce poezie?

Pentru că de fiecare dată când am simţit că trebuie să scriu am avut stări prea intense şi imediate, al căror mesaj cred că l-aş fi diluat în proză. Aşa mi-a venit cel mai natural să scriu şi nu regret. Am tot timpul din lume să-mi cresc mintea aşa cum vreau, încât să fiu destul de încrezătoare cât să public şi un volum de proză (la care scriu şi rescriu de ceva vreme). Nu mi-aş face niciun serviciu dacă aş publica ceva care să nu mă reprezinte în totalitate şi momentan sunt, din nou, într-o perioadă în care citesc mult, mult mai mult decât pun pe hârtie. Am certitudinea că va veni şi vremea sa.

Care sunt lucrurile care te inspiră?

Tot ce trăiesc sau încerc să trăiesc, vise, visuri, greşeli din care încerc să învăţ şi a suta oară, tot ce-mi fuge prin faţa ochilor şi muzica de care nu mă despart niciodată, câţiva Oameni între care mă simt Om, domnul meu lângă care îndrăznesc să respir fără frica de mâine.

Ce crezi despre România ultimilor ani?

În ultimii ani cred tot mai tare că ţara asta devine un spaţiu în care nu prea îmi mai găsesc locul. Te leagă de mâini aproape în toate privinţele. Zilnic dai, oriunde te-ai uita, de situaţii absurde, surori cu nebunia, care nu au nimic în comun cu traiul decent; din punct de vedere sociologic suntem un haos total, economia alunecă pe panta abruptă a dezastrului, suntem constrânşi să ne chinuim şi pentru cele mai fireşti drepturi, de la educaţie la sănătate. Bătrânii – fie ei acri sau dulci – ni-i aruncăm la gunoi ca şi cum nu mai au niciun scop pe lume, iar tinerii ni-i ciuntim şi cenzurăm de când învaţă să lege câteva vorbe. Evoluăm, ca societate, cu mult sub nivelul potenţialului nostru, pentru că mai mult nu ştim sau (credem că) nu putem, pentru că suntem conduşi de o gaşcă de gâscani tupeişti şi nesăţioşi şi nu ştim cum să nu ne mai fim duşmani şi să ne unim pe termen lung, să salvăm ce mai poate fi salvat.

Crezi că autorii români sunt subapreciaţi?

Nu. Dimpotrivă, în ultimii câţiva ani văd cum se ridică tot mai multe nume bune, care fac literatură de calitate. Avem norocul că trăim într-o eră a tehnologiei (şi nenorocul, dar acesta ne învaţă să ne rafinăm gusturile) şi e mult mai uşor ca literatura să ajungă şi sub ochii cititorilor tineri, din ce în ce mai numeroşi, care trăiesc mai bine de jumătate din timp în mediul online; odată cu asta şi autorii devin din ce în ce mai apreciaţi şi citiţi. Nu dau nume, să nu vitregesc pe nimeni, dar pe lângă autori români contemporani pe care i-am citit şi nu am rămas cu dorinţa de a-i reciti, am avut şansa de a cunoaşte o mână de alţi scriitori deosebiţi, care i-ar pune în umbră pe mulţi autori cu renume mondial, dacă ar avea şansa să fie traduşi şi promovaţi. Cred cu tărie că viitorul arată bine, oamenii prind curaj şi deschid sertarele cu manuscrise, de unde, nu rareori, apar comori.

Ce planuri ai pentru viitor?

Să trăiesc frumos, să am grijă de sănătate şi de cei dragi mie, să nu uit să cresc neîncetat, dar nici să copilăresc, şi să văd cât mai mult din pământul ăsta pe care n-o să-l cunoaştem niciodată decât superficial.

Care îţi sunt fricile?

Teamă şi fascinaţie – de ceea ce e definitiv şi nu poate fi negociat, moartea. Orice altceva poate fi remediat.

Ai obiceiuri proaste în timp ce scrii sau citeşti?

În timp ce citesc am un obicei foarte prost: citesc de obicei în aceeaşi cameră cu motanii mei, cărora exact atunci le trebuie atenţie şi de obicei, după lungi insistenţe, cârrr şi mârrr, o primesc. Dar când scriu e cu totul altceva, încerc să nu las nimic să mă întrerupă, pentru că şi aşa am o lipsă totală de disciplină şi îmi găsesc greu momentele în care sunt faţă în faţă cu hârtia, singură.

Un mesaj pentru cititori?

Mulţumesc celor care mi-au scris după ce mi-au citit poeziile, fiecare rând din partea lor contează mai mult decât ar crede. Ne auzim/citim cât de curând, odată cu volumul care în fiecare zi e cu un pas mai aproape de tipar.

Alege şi motivează:

Ceai sau cafea?

Cafea, pentru că e delicioasă, mama m-a-nvăţat s-o beau şi-mi dă mereu senzaţia că sunt acasă. Şi pentru că de mai bine de 3 ani iubitul meu face cea mai bună cafea de pe planetă şi acela e momentul nostru, oricât de aglomerată ar fi o zi, de răgazul atât de necesar.

Vară sau iarnă?

Iarnă. Urăsc soarele prea puternic şi canicula, în astfel de zile sunt nevoită să circul numai prin colţuri umbroase. Iubesc zăpada, norii, vijeliile, mă fac mai alertă şi cu poftă de viaţă şi, în plus, mă învaţă să copilăresc din nou ca acum peste două decenii.